De ce ardem plante

Arderea plantelor nu este un gest utilitar.

Nu este despre miros, nici despre efect imediat.
Este un gest vechi, repetat înainte ca limbajul să fie fixat în cuvinte.

Când o plantă este arsă, nu dispare.
Se transformă.
Materia devine aer, iar aerul devine prezență.

În multe culturi, arderea rășinilor și a plantelor nu avea scopul de a „schimba” ceva, ci de a marca un prag: între zi și noapte, între interior și exterior, între ceea ce a fost și ceea ce urmează să fie. Fumul nu grăbea nimic. Se ridica încet, lăsând timp lucrurilor să se așeze.

Astăzi, gestul a fost redus la funcție.
Aprindem pentru efect, pentru rezultat, pentru promisiune.

Jurnalul Sacra Botanicals se oprește înainte de această grabă.

Aici, arderea este privită ca un act de prezență.
Un mod de a încetini spațiul.
Un mod de a introduce ritm acolo unde totul tinde să fie uniform.

Plantele nu lucrează în urgență.
Rășinile nu se deschid instant.
Aroma are nevoie de timp pentru a se desfășura și de liniște pentru a fi percepută.

De aceea, textele din acest Jurnal nu explică în exces și nu oferă instrucțiuni rapide. Ele însoțesc. Pun în cuvinte ceea ce, de obicei, rămâne nerostit în jurul unui gest ritualic.

Scriem despre ardere, nu ca despre un act tehnic, ci ca despre o formă de dialog: între plantă și spațiu, între timp și atenție, între exterior și interior.

Nu căutăm noutatea.
Nu urmărim frecvența.

Scriem atunci când apare ceva care cere să fie așezat.

Jurnalul este o continuitate a ritualului, nu o explicație a lui.
Un loc unde aroma, tăcerea și cuvântul pot coexista, fără să se anuleze.